Sajnos ennek a bejegyzésnek csak Román nyelvű változata van.

Autocunoaşterea şi dezvoltarea personală în procesul formării de psihoterapeut sistemic de cuplu şi familie

În această secţiune are loc circumscrierea a ceea ce înseamnă procesul de autocunoaştere şi dezvoltare personală, esenţa şi importanţa acesteia ca parte integrantă a formării în aproape orice metodă psihoterapeutică.

Autocunoaşterea/dezvoltarea personală constituie o etapă necesară în procesul devenirii viitorului psihoterapeut. Un obiectiv major al aproape oricărei formări în psihoterapie este dezvoltarea şi rafinarea abilităţii participanţilor de a-şi identifica şi gestiona implicarea şi contribuţia personală în cadrul procesului psihoterapeutic (Minimum Training Standards – EFTA).

Personal development work Procesul de autocunoaştere concret facilitează identificarea/conştientizarea, înţelegerea mai profundă a acelor tipare comportamentale, cognitive, emoţionale, reacţii/senzaţii corporale ale terapeutului care în mod permanent acompaniază (conştient, respectiv în mare măsură inconştient în absenţa antrenamentului în acest sens) fiecare interacţiune umană şi care au relevanţă din punctul de vedere al procesului terapeutic şi al eficienţei intervenţiilor. Autocunoaşterea facilitează identificarea şi înţelegerea mai nuanţată deopotrivă a resurselor personale/punctelor forte ale terapeutului cât şi a vulnerabilităţilor acestuia: trăsături personale, valori, convingeri, eventuale prejudecăţi, atitudini, strategii de coping, mecanisme de apărare, limite proprii, etc. Astfel o mai profundă cunoaştere a propriei persoane permite conştientizarea şi controlarea în mai mare măsură, respectiv utilizarea strategică a acelor fenomene care ar putea interfera cu buna desfăşurare a procesului terapeutic (de ex. fenomene de transfer şi contratransfer).

Simultan cu procesul de căutare, descoperire interioară şi de înţelegere complexă a propriei persoane şi a modului de funcţionare la nivel interpersonal numit „autocunoaştere” se pot produce: creşterea conştienţei de sine şi a capacităţii de autoreflecţie, dezvoltarea abilităţilor din sfera evaluării şi a judecăţii clinice, lărgirea capacităţilor empatice, dezvoltarea capacităţii de acceptare necondiţionată şi a congruenţei, modificarea sistemului de referinţă a terapeutului, respectiv a atitudinilor sale în direcţia flexibilizării acestora, fluidizarea blocajelor sale, conştientizarea şi accesarea unor resurse personale nebănuite, descoperirea unor noi modalităţi de funcţionare adaptativă, cu alte cuvinte se poate produce un proces de creştere, maturizare, îmbogăţire personală numit proces de dezvoltare personală” (auto-îmbunătăţire personală, evoluţie, auto-depăşire).

Viitorul psihoterapeut poate accede la autocunoaştere/dezvoltare personală în cadrul procesului de psihoterapie didactică respectiv în cadrul grupurilor special constituite pentru a urmări şi facilita acest demers. Aspecte ale autocunoaşterii şi dezvoltării personale pot constitui subiectul supervizării profesionale. De-a lungul vieţii fiecare fiinţă umană se confruntă cu o serie de dificultăţi. La fel şi psihoterapeuţii. În gestionarea acestor dificultăţi un rol semnificativ îl poate avea autocunoaşterea.

Psihoterapeutul sistemic pentru a-şi desfăşura munca în mod adecvat, este în mod special responsabil de autodefinirea sa atât în cadrul familiei de origine şi a familiei actuale, cât şi în cadrul sistemelor relaţiilor sale interpersonale în general. Este important ca să cunoască şi să prelucreze experienţele marcante, mesajele primite în cadrul familiei sale de origine, respectiv în cadrul relaţiilor semnificative din perioada adultă să cunoască amprenta pe care acestea au lăsat-o în imaginea sa despre propria persoană, ceilalţi şi lume, respectiv de modul în care contextul familiei de origine (de-a lungul generaţiilor) şi cel a familiei actuale şi-a pus amprenta asupra sistemului său de credinţe, capacităţii de a găsi şi crea sens şi semnificaţie, respectiv asupra tiparelor sale comportamentale, cognitive şi emoţionale. În urma acestui demers terapeutul nu cucereşte obiectivitate în adevăratul sens al cuvântului, ci devenind mai conştient de propria subiectivitate poate opera cu o mai mare doză de precauţiune şi autoreflecţie („supervizare internă”) în timpul procesului terapeutic. Dobândeşte o mai mare libertate şi pricepere în a sesiza şi gestiona fenomenele complexe care se produc în spaţiul intersubiectiv din cadrul procesului terapeutic. Între nivelul de dezvoltare a acestor capacităţi şi gradul de diferenţiere intrapsihică şi interpersonală a terapeutului există o legătură directă.

Dat fiind faptul că terapeutul sistemic lucrând cu cupluri şi familii în cadrul şedinţelor este expus unor dinamici interpersonale de o complexitate şi forţă adeseori greu de bănuit, este de importanţă majoră capacitatea terapeutului de a nu fi destabilizat, de a nu prelua de la client şi de a nu introduce subiectivitate nebenefică (datorată deficitului de autocunoaştere şi dezvoltare personală).

Şlefuirea şi acordarea terapeutului asemeni unui instrument al procesului de intervenţie terapeutică alături de acumularea de cunoştinţe teoretice şi tehnico-metodologice permite dobândirea şi menţinerea acelei doze de obiectivitate care este necesară conectării acestuia, respectiv menţinerii unui contact activ la nivel cognitiv şi emoţional cu fiecare dintre membrii familiei şi cu familia ca întreg.

Autocunoaşterea/dezvoltarea personală de natură sistemică permite conştientizarea, cunoaşterea, înţelegerea interacţiunilor (tiparelor) complexe existente între persoana terapeutului în formare şi propria familie de origine respectiv cea actuală, a influenţei sistemului de credinţe şi valori, reguli ale acestor familii, a rolurilor pe care le-a deţinut şi/sau actualmente le are în cadrul sistemelor sale familiale.

În atmosfera securizantă şi incitantă deopotrivă a unui grup de autocunoaştere, similară dar nu identică cu un grup de psihoterapie, prin cicluri de experienţiere, observaţie-conceptualizare, co-construcţie se poate învăţa într-un mod multinivelar, simultan la nivel emoţional respectiv cognitiv-comportamental, atât la nivel conştient cât şi inconştient.

Participarea la grupul de autocunoaştere sistemică permite psihoterapeutului aflat în devenire accesul nemijlocit la modalităţi de transpunere în realitate a diverselor modele de intervenţie (strategii, tehnici, gestionarea cu efect terapeutic a situaţiilor produse cu spontaneitate de către participanţii la grup pe marginea coregrafiei propuse de formator). Astfel în contextul acestor grupuri se poate produce un mediu complex de învăţare, mediu în care experienţierea personală permite însuşirea la un nivel mai profund a ceea ce înseamnă psihoterapia. Experienţierea personală a calităţii de client constituind un prerechizit esenţial pentru o practică terapeutică eficientă.

Dat fiind faptul că şi terapeutul se confruntă cu aceleaşi probleme existenţiale ca oricare alt om, este profund indicat ca acesta să se expună de mai multe ori de-a lungul vieţii profesionale proceselor de autocunoaştere/dezvoltare personală.

Informaţii despre procesul  de  autocunoaştere/dezvoltare personală de natură sistemică din cadrul formării ATF-PF. Informaţii despre grupurile  de  autocunoaştere/dezvoltare personală organizate de Ψ-Quest,  în  cadrul  profesional  al ATF-PF.