Supervizarea în psihoterapia sistemică de cuplu şi familie
În această secţiune are loc circumscrierea a ceea ce înseamnă procesul de supervizare a practicii psihoterapeutice (desfăşurată de psihoterapeuţi practicanţi sub supervizare, respectiv autonomi). La supervizare pot participa două categorii de psihoterapeuţi sistemici: (1) psihoterapeuţii aflaţi sub supervizare (situaţie în care supervizarea este parte constitutivă a procesului de formare), (2) psihoterapeuţii practicanţi autonomi (în cadrul pregătirii profesionale continue, numărul de ore obligatorii fiind stabilite de asociaţia profesională de care aparţin, sau în cadrul unui proces auto-asumat în situaţia în care apreciază că au nevoie de supervizare). Supervizarea constituie o etapă la fel de importantă în formarea psihoterapeutului sistemic ca şi autocunoaşterea/ dezvoltarea personală, respectiv formarea teoretico-metodologică, facilitând: consolidarea şi rafinarea, diversificarea microabilităţilor, competenţelor de natură perceptivă, conceptuală, evaluativă, clinică, executivă, etică a psihoterapeutului în concordanţă cu recomandările privind bunele practici în profesie. (Code of Ethics AAMFT; Core Competencies IFTA; Professional Competencies of a European Psychotherapist EAP; Codul Etic CPR; Codul Etic FRP).
Supervizarea în general constituie un proces multidimensional care ţinteşte atât conţinutul cât şi procesul psihoterapeutic. Supervizatul (psihoterapeut junior sau senior) beneficiază alături de ghidarea tehnico-strategică şi de explorarea, analiza:
- factorilor psihoterapeutici comuni, printre care a calităţii alianţei terapeutice (a transferului şi contratransferului, a componentei de ataşament a acestei relaţii; a măsurii acordului membrilor sistemului terapeutic privind scopurile şi sarcinile)
- modului în care îşi utilizează propria personalitate ca instrument de intervenţie
- judecăţii clinice şi a felului în care realizează conceptualizarea de caz
- factorilor specifici – fiecărei teorii, model în parte – responsabili de efectul terapeutic
- a markerilor care arată evoluţia procesului terapeutic spre împlinirea sau nu a scopurilor stabilite (progresul, stagnarea, regresul, înrăutăţirea), a punctelor nodale din punctul de vedere al deciziilor strategice şi a punctelor de cotitură ale sistemului client
- măsurii în care munca sa satisface standardele etice ale profesiei de psihoterapeut în general şi a calităţii de psihoterapeut sistemic în particular
- abilităţilor necesare colaborării interdisciplinare (cu asistenţi sociali, psihopedagogi, psihologi clinicieni, medici specialişti, medici psihiatri, avocaţi, agenţi de probaţiune, etc.) în vederea asigurării unui management de caz adecvat
- calităţii documentaţiei realizate în scris a procesului terapeutic în funcţie de scop şi forurile cărora documentaţia se adresează
În cadrul acestui demers terapeutul prezintă supervizorului – în condiţiile respectării standardelor de confidenţialitate – modul în care desfăşoară procesul terapeutic cu clienţii/pacienţii săi, împărtăşeşte întrebările, dilemele, neliniştile referitoare la propria muncă.
În supervizarea, care reprezintă parte componentă a formării, participanţii elaborează pe baza modelelor oferite de către supervizor protocoale de şedinţă şi de caz utilizând diverse modele şi instrumente de evaluare, conceptualizare de caz, planuri de intervenţie şi de management de caz. Totodată în cadrul procesului de supervizare terapeutul primeşte sprijin referitor la modul în care să realizeze documentaţia (clinică) de caz, în funcţie de scop şi destinaţie. Astfel terapeuţii aflaţi sub supervizare învaţă să opereze cu cantităţi imense de informaţii obţinute în procesul terapeutic (adică: să le reţină, structureze şi acceseze rapid, să le conecteze cu informaţiile teoretico-metodologice şi cu experienţele din propriile procese de autocunoaştere, psihoterapie, respectiv cu cele învăţate din propria experienţă practică, şlefuindu-şi astfel judecata clinică şi terapeutică) şi totodată să monitorizeze calitatea relaţiei terapeutice aceasta din urmă fiind una dintre cele mai importante variabile predictor referitor la calitatea deznodământului intervenţiei.
Supervizarea se desfăşoară între profesionişti, unul cu mai multă experienţă clinică şi având statutul de supervizor, celălalt având mai puţină experienţă, cu sau fără statutul de supervizor. Supervizarea se delimitează şi de procesul de intervizare, situaţie în care colaborează doi psihoterapeuţi care au o pregătire şi o experienţă psihoterapeutică similare, niciunul dintre cei doi nedeţinând statutul de supervizor acreditat.
Deşi în decursul procesului de supervizare, terapeutul primeşte sprijin în gestionarea particularităţilor, problemelor personale care ar putea influenţa în mod nebenefic judecata clinică şi prestaţia terapeutică, totuşi supervizarea nu se confundă cu psihoterapia.
În condiţiile în care pe parcursul procesului de supervizare – desfăşurat în grup sau în regim individual – apar teme/ blocaje personale, situaţii de viaţă puternic împovărătoare/ stresante, vulnerabilităţi/ reacţii contratransferenţiale ale psihoterapeutului practicant sub supervizare sau autonom, care influenţează în mod nefavorabil funcţionarea acestuia în rolurile sale profesionale şi soluţionarea acestora depăşeşte asistenţa care se poate oferi în cadrul supervizării, atunci supervizorul poate indica supervizatului asumarea unui proces de psihoterapie personală.
Există diferenţe între ţări (în sfera politicilor referitoare la grija pentru sănătate psihică, starea de bine psihologică a terapeutului), respectiv între concepţiile diferitelor şcoli de psihoterapie specifice pe metodă în ceea ce priveşte recomandarea respectiv obligativitatea psihoterapeuţilor cu drept de practică autonomă de a participa la supervizare.
Frecvent terapeuţii practicanţi autonomi aleg să solicite în mod autoiniţiat supervizare în condiţiile în care se confruntă cu situaţii de muncă pe care le experienţiază ca fiind dificile, periculoase respectiv atunci când se confruntă cu probleme, dificultăţi în viaţa personală autoevaluate ca fiind prea împovărătoare pentru a nu influenţa actul terapeutic.
Dat fiind faptul că de-a lungul practicii profesionale un terapeut se confruntă cu o mare diversitate umană şi întâlneşte o mare varietate de disfuncţii, patologii, condiţii de viaţă împovărătoare şi dat fiind faptul că lărgirea, aprofundarea, utilizarea flexibilă a competenţelor profesionale se produce în manieră procesuală, în timp, etic este obligatoriu ca terapeutul senior independent de volumul de cunoştinţe pe care le deţine şi de experienţa sa clinică, să solicite supervizare/ intervizare, ori de câte ori se confruntă în practica sa cu clienţi, cu probleme care îi creează o dificultate pe care nu o poate gestiona în condiţii de siguranţă nici pentru client şi în ultimă instanţă nici pentru propria persoană.
Regulile privind cadrul, durata, confidenţialitatea, graniţele supervizor-supervizat sunt identice cu cele stipulate în codul deontologic al profesiei de psiholog/psihoterapeut (a se vedea Codul Etic şi Deontologic al ATF-PF).
Informaţii despre procesul de supervizare sistemică în cadrul formării ATF-PF.
Informaţii despre grupurile de supervizare (pentru psihoterapeuţi sub supervizare respectiv autonomi) organizate de Ψ-Quest la Cluj-Napoca, în cadrul profesional al ATF-PF.